Recenzie – „Sticletele” de Donna Tartt

Îmi este dificil să argumentez cât de mult – și de ce – „Sticletele” de Donna Tartt m-a captat cu o asemenea putere ca cititor.

Întotdeauna o împătimită a poveștilor cu o înduioșătoare relație mama-fiu, am fost purtată încă de la început de pasajele brutale în care Theo Decker, în vârstă de 13 ani, povestește despre accidentul care a ucis-o pe iubita sa mamă și care i-au stabilit, pe vecie, soarta. Dar chiar și atunci când scena se schimbă – mai întâi Theo merge să locuiască cu familia colegului său în Park Avenue, apoi la Las Vegas cu tatăl său și noua lui soție, apoi înapoi în New York într-un magazin de antichități – am rămas complet fascinată. Alături de Boris, colegul ucrainean al lui Theo, și Hobie, unul dintre cele mai minunate personaje excentrice din literatura modernă, Theo – ciudat, îndurerat și alcoolic, au căpătat rădăcini în inima mea.

Cu toate acestea, „Sticletele” de Donna Tartt este mai mult decât un page-turner de 700 de pagini, centrat pe o pierdere tragică: este, de asemenea, un mister despre un tablou dispărut, o examinare a prieteniei și o analiză asupra naturii artei.

Te-ar putea interesa și: 10 cărți interzise în școli

Mai mult decât atât, Donna Tartt conturează o cronică uneori dramatică, adesea descurajantă, dar mereu mișcătoare, a unui anumit mod de viață.

Acțiunea

Theo Dekker, în vârstă de 13 ani, supraviețuiește unui atac terorist la un muzeu de artă care o ucide pe mama sa. Zguduit și amețit după explozie, el evadează din muzeu cu un tablou de valoare. Din acest moment, Theo este mutat de la o casă la alta, începând de la bogatul său prieten de pe Park Avenue, la tatăl său din Las Vegas și în final, la un prieten anticar din New York. Faptul că deține acest tablou, considerat pe veci pierdut în contextul exploziei, îl va conduce pe protagonist în lumea subterană a dealerilor de artă.

Până la finalul cărții, acțiunea va evolua până la un punct culminant răscolitor, ca mai apoi să se instaleze un ritm mai lent. În acest moment, autoarea devine destul de tiranică în împărtășirea opiniilor filozofice.

Proza

Autoarea are în mod evident un dar pentru a scrie proză.

Frumusețea cuvintelor sale face ca acest roman să fie citit pe nerăsuflate, în ciuda lungimii sale descurajante. La început, lăsam cartea jos cu reticență de fiecare dată când aveam treburi apăsătoare de rezolvat, însă am așteptat cu nerăbdare să o iau din nou în mâna și să citesc din punctul în care am lăsat-o.

Din păcate, la un moment dat, povestea a început să se îngreuneze timp de câteva pagini bune. Dintr-un punct, în carte se derulează evenimente fără vreo semnificație aparte și sunt oferite o mulțime de informații pompoase care, deși sunt relevante, sunt cu mult peste ceea ce este necesar pentru cititor să știe.

Personajele

Personajele acestei cărți sunt extrem de vivide. „Sticletele” a constituit unul dintre romanele de care m-am atașat incontestabil. Am fost tristă când am finalizat cartea, deoarece lectura s-a desfășurat de parcă m-aș fi aflat într-o conversație unică cu personajele, iar întoarcerea ultimei pagini ar fi însemnat încetarea acestui dialog.

Vezi și: 9 Cărți pe care le poți citi într-o singură zi

Personajele sunt frumos conturate, chiar dacă nu sunt întotdeauna descrise pentru a fi plăcute. De fapt, majoritatea personajelor, inclusiv protagonistul Theo, nu sunt foarte plăcute. Multe dintre situații sunt deranjante, cum ar fi alegerile constant greșite ale lui Theo. Știu că acest lucru poate sună ca o critică, dar nu este. Prefer cărțile care mă îndepărtează de zona mea de confort și care conturează personaje aflate în diferite stadii ale evoluției lor.

Concluzie

Cartea este bine scrisă și, pe parcurs ce o citeam, am înțeles de ce Tartt a câștigat Premiul Pulitzer pentru acest roman: ea țese drama, suspansul, tensiunea și filosofia împreună, într-o frumoasă tapițerie bogat colorată. Tartt deschide dialogul cu conversații profunde despre destin, moralitate, artă, iubire și identitate. Unele dintre paradoxurile pe care le descrie amintesc de paradoxurile biblice ale lui Iisus.

Într-o cultură modernă care propune constant „să iți urmezi inima”, întrebarea lui Tartt pare să prezinte o predică diferită, una contraculturală.

Nimic nu este spus la întâmplare în acest roman. Există întorsături de situație inteligente în aceste pagini care atenuează anxietatea pe care mi-au lăsat-o vechile romane thriller.

Pe scurt, această este o lectură grozavă. Vă sugerez să o citiți cu atenție și, deși este tentant să o parcurgeți cu mai mare rapiditate (deoarece cartea are dimensiuni atât de descurajante), citiți-o în mod deliberat. Cred că vă veți bucura cu adevărat de ea.”