Author: Irina

Pe Rigzen l-am întâlnit în regiunea Ladakh. Am fost norocoși și ne-a fost ghid în drumeția noastră de câteva zile. Ne-am împrietenit repede, am păstrat legătura după ce am plecat din Ladakh și vorbim destul de des chiar și acum. În primele zile petrecute cu el era cam timid, nu părea dornic prea multă socializare. Dar am început să ne cunoaștem, să ne distrăm împreună și în cele din urmă aveam impresia că ne știm de o viață. Îi suntem extrem de recunoscători pentru grija pe ne-a purtat-o și pentru tona de informații și povești pe care ni le-a dezvăluit în fiecare zi petrecută împreună.

De la el am aflat lucruri fascinante despre budism, despre regiunea Ladakh, despre viața lui acolo. Prin urmare, în momentul în care ne-am hotărât să luăm interviuri oamenilor pe care i-am întâlnit în călătoriile noastre, nu a fost greu să decidem că trebuie să începem cu Rigzen. Pentru că este o persoană extrem de sinceră și pentru că viața lui este diferită față de tiparul cu care suntem noi obișnuiți.

După cum probabil ai observat deja, interviul cu Rigzen este împărțit în mai multe părți. Asta pentru că ne-a dat niște foarte detaliate și nu am vrut să îl cenzurăm. În plus, ne-am hotărât să te lăsăm și pe tine să îi pui întrebări. Astfel, dacă ți-ar plăcea să afli mai multe despre regiunea Ladakh, despre Rigzen sau despre povestea lui, lasă un comentariu conținând întrebarea ta. Vom mai pregăti un interviu scurt cu el dar care va conține întrebările adunate în comentarii. Așa că lasă timiditatea la o parte și spune-ne ce ai vrea sa știi.

Cine esti? Spune-ne povestea ta

Sunt născut într-un mic sat numit Domkhar situat în partea de vest a Ladakh-ului. Domkhar este de fapt foarte aproape de granița Indiei cu Pakistanul și la aproximativ 140 km de orașul principal din regiunea Ladakh, Leh. Domkhar este o vale de 20 km a cărei parte inferioară (Dho în limba ladakhi) atinge râul Indus. Partea superioară (Phu în ladakhi) este acoperită de munți înalți. Acești munți fac parte din Transhimalaya.

Domkhar este un sat la înălțime tipic pentru regiunea Ladakh, aflat la altitudine de peste 4.200m. Vreamea acolo este rece și uneori temperatura minimă oscilează între -20 și -30 grade Celsius. Prin urmare, creșterea legumelor și a fructelor poate fi dificilă. Cultivăm orz, care de altfel este mâncarea tradițională pentru Ladakh, și îl folosim pentru băutura principală numită Chang. Vara reușim să cultivăm legume și să ne lăsăm răsfățați de pomii fructiferi.

În satul natal mi-am petrecut copilăria și am mers la școala până în clasa a V-a. Ulterior, m-am mutat în Dho unde mi-am continuat studiile până în clasa a X-a. Generația mea este prima care are norocul să meargă la școală. Părinții și bunicii mei nu au avut parte de educație școlară.

După clasa a X-a, m-am mutat în Jammu, capitala de iarnă a statului nostru Jammu și Kashmir, oraș în care învăța sora mea. Jammu este un oraș mare la aproximativ 24 de ore pe drum de satul meu natal. Prin urmare, am absolvit școala în Jammu.

Pe perioada cât am locuit în Jammu, mi-am petrecut cele două luni din vacanța de vară în Ladakh, în special în Leh. În Jammu este mult prea cald vara, iar în regiunea Ladakh vara coincide cu sezonul turistic de vârf. Fiind în vacanță am decis că era timpul să încep să câștig niște bani din turism. Am intrat în domeniu și când am dobândit suficientă experiență am început să lucrez ca ghid. Prin urmare, acum sunt ghid și în același timp studiez limbi străine și budismul.

Ce te-a determinat să alegi calea turismului?

În timpul vacanțelor de vară obișnuiam să hoinăresc în Leh și prin împrejurimi. În timpul acela verișorul meu se ocupa de drumeții și ghida grupuri de turiști. M-a întrebat dacă vreau să-l însoțesc și am acceptat. L-am ajutat cu turiștii. Mergeam pe munți împreună cu turiștii, ajutam cu încărcarea bagajelor pe cai, cu montatul corturilor, spălam sculele, serveam etc.

Când am învățat engleza suficient de bine, am simțit că pot și eu să fiu ghid și sa arăt lumii regiunea Ladakh. Știam în același timp că pot să împărtășesc cu turiștii viața și cultura din Ladakh, să îi învăț despre budism. Și voiam și eu să aflu mai multe despre societățile de unde veneau turiștii, despre stilul lor de viață și cultura lor. Acest schimb cultural m-a făcut să îmi doresc să devin ghid. Și este incredibil să cunoști lume din toate colțurile lumii, să facem schimb de experiențe și culturi.

Cum este să crești în regiunea Ladakh? Ce a însemnat pentru tine să crești într-un loc atât incredibil?

Mă consider norocos pentru că am fost născut într-un asemenea loc. Aici oamenii sunt faimoși pentru sinceritatea lor, simplitate și amabilitate. În regiunea Ladakh oamenii tineri îi tratează cu respect pe cei în vârstă și se salută reciproc cu celebrul Jullay. Există, de asemenea, un sistem familial comun în care copiii cresc cu bunicii lor. Este un sentiment foarte plăcut să crești într-o familie mare în care primești multă grijă și dragoste.

În sate, ocupația principală este agricultura. Prin urmare, copiii nu primesc educație doar în școli, ci învață și despre agricultură ajutându-i pe părinții lor la munca în câmp. Cred că asta îi face mai adânc înrădăcinați în cultura lor.

Structura socială în Ladakh este una puternică. Totul este destinat să îi ajute pe ceilalți în vremurile grele, dar și ca să se împărtășească momentele de fericire. Avem un grup de familii numit phaspun care se ajută reciproc și la bine și la greu. De exemplu, când o familie este afectată de un dezastru, nu e niciodată singură. Toți membrii phaspunului și toți vecinii le sar în ajutor și îi fac să se simtă mai bine, au grijă unii de ceilalți. În timpul vremurilor bune sau la sărbători, phaspunul va sărbători împreună.

Un alt grup de familii numit Rmosbhes se ajută la arat. Sunt grupuri specifice pentru a ajuta la nunți sau la decese. Aceste grupuri transformă ajutorul reciproc în ceva obligatoriu. În acest mod nimeni nu este lăsat să se descurce singur. Este un sistem care asigură o sursă imensă de siguranță și fericire pentru oameni.

Cum a fost la școală pentru tine? Este școala accesibilă pentru orice copil?

Părinții își trimit copiii la școală la vărsta de 5-6 ani. Majoritate copiilor se duc la școala până în clasa a X-a. Din păcate acest nivel este sinonim cu o rată mare de eșec școlar. Mulți se îndreaptă către agricultură sau se decid să intre în armată. Alții caută să se angajeze în turism sau în slujba Guvernului.

Da, școala este accesibilă pentru fiecare copil, este gratuită și oricine poate merge la școală. În școala primară, copiii primesc prânzul gratuit. Acest sistem a fost implementat pentru a atrage copiii la școală. Și chiar funcționează pentru că prânzul de acasă are gust față de cel de acasă. Problema majoră constă în calitatea educației, problema care se reflectă în rata de eșec mare la examenele din clasa a X-a.

Unde ai învățat să vorbești engleză atât de bine? Și ce alte limbi străine mai cunoști?

Oh! Nu pot spune că știu să vorbesc limba engleză atât de bine (Nota Our World to Wander – știe să vorbească extrem de bine, e doar modest!). Dar da, mi-am dorit mult să învăț engleza. Când vedeam alte persoane care știau să vorbească în engleză fluent mă stimula și mă făcea să îm doresc și eu să ajung ca el/ea. Prin urmare, am fost la SECMOL – este o organizație non-guvernamentală pentru tineri, cu sediul în Ladakh. Am stat acolo câteva luni ca să învăț limba engleză și asta m-a ajutat foarte mult. De atunci exersez și învăț mereu câte ceva. Știu să vorbesc în limba ladakhi, în hindusă și știu și un pic de franceză și tibetană.

Când spui Myanmar toată lumea se gândește la Bagan. La nenumăratele temple budiste, vedete în pozele tuturor călătorilor care se aventurează să le descopere. Și de ce să nu recunoaștem, și pentru noi timpul petrecut printre templele din Bagan este în topul experiențelor de până acum.

Cum să nu rămâi cu gura căscată în fața unor asemenea construcții?

Și totuși de ce e atât de celebru acest Bagan? Da, da, e locul ăla cu multe temple; dar în același timp, ascunde detalii care ne cuceresc și ne fascinează. Templele nu au fost ridicate peste noapte. A durat peste 250 de ani, începând cu secolul 11, să fie construite. În perioada aceasta aici se afla capitala imperiului Pagan. Imperiul Pagan este renumit pentru că este primul care a reușit să unifice regiunile care astăzi alcătuiesc Myanmarul. Și mai este renumit pentru faptul că a încorporat budismul Theravada drept principala religie a imperiului. Iar acest fapt a dus la construirea a peste 10.000 de monumente religioase, inclusiv templele care ne fură privirile astăzi în Bagan (din păcate au mai rămas mai puțin de 2.500).

Când vine vorba de temple, Bagan cu siguranță nu duce lipsă

De ce atât de multe temple?

Cea mai frecventă întrebare pe care o auzeam când ne plimbam printre templele din Bagan era „De ce sunt atât de multe temple”? Înainte să dezvolt, trebuie să vă spun un răspuns care m-a amuzat: „Dar creștinii de ce contruiesc atât de multe biserici?” Asta le-a spus un ghid zâmbăreț turiștilor europeni din grupul lui. Dar revenind la templele din Bagan și la numărul lor impresionant, ele au legătură cu credința budistă conform căreia acțiunile din timpul vieții decid soarta noastră după moarte. Pe scurt, dacă faci fapte bune ai șanse la o reîncarnare mai bună. Dacă nu, ai șanse să te reîncarnezi în ceva nu tocmai plăcut. Iar construirea templelor este clar pe lista faptelor bune.

Prin urmare, regii nu s-au sfiit să construiască din plin ca să își asigure o „contabilitate” cât mai favorabilă, eventual una care să le șteargă păcatele legate de războaie. Și culmea e că până și regimul militar atât de controversat care a dominat Myanmarul începând cu 1962, a fost un susținător al acestei practici. Astfel că ici-colo poti vedea și cate un templu nou, plin cu aur si cu elemente care numai la o țara săracă nu te fac să te gândești. Dar care cel mai probabil reprezintă speranța vreunui general într-o reîncarnare de succes.

Cutremurul recent (August 2016) a acoperit multe temple cu schele, în special în părțile superioare. Pentru că, din păcate, vărfurile au avut de suferit.

Baganul ocupă un loc de cinste în topul locurilor de vizitat în Asia de Sud-Est alături de Angkor Wat din Cambodgia și Templul Borobudur din Indonezia. Dar spre deosebire de ele, templele din Bagan nu sunt incluse pe lista UNESCO a patrimoniului mondial. Asta pentru că încadrarea pe lista UNESCO depinde de o serie de factori. Iar în cazul Myanmarului, proiectele de restaurare derulate haotic sunt unul dintre motivele pentru care incredibilul complex de temple să fie in continuare pe lista de așteptare. Și am văzut și noi cu ochii noștri ce înseamnă „restaurare” pentru că te lovești de gresie și faianță acolo unde cu siguranță nu au ce căuta, sau mai vezi câte un petic de beton acolo unde ar trebui să fie cărămidă.

Cele mai frumoase momente ale unei zile la templele din Bagan

Dar hai să nu vă mai plictisesc cu astfel de detalii și să trecem la acțiune. Și acțiunea în Bagan se desfășoară în două momente ale zilei: la răsărit și la apus. Dacă te plimbi în timpul zilei printre temple, ai șanse să fii singur chiar și la cele mai celebre dintre ele. Însă cu siguranță nu ai aceleași șanse dimineața devreme când soarele se pregătește să își facă apariția și seara când ne părăsește. Fiecare călător se chinuie să găsească acel templu care să îi asigure o priveliște spectaculoasă dar în același timp și un pic de intimitate. Noi am descoperit că e foarte greu să găsești așa ceva, dar nu imposibil. Dintre toate apusurile și răsăriturile, am ales câte unul din fiecare pentru a vă ajuta să decideți ce e mai spectaculos de urmărit.

Un răsărit înconjurat de baloane

Când te uiți la o hartă a Baganului, multe temple au semne fie pentru apus, fie pentru răsărit. Și de fapt e destul greu să nimerești un templu în care să nu ai o priveliște de vis. Prin urmare, noi am decis să ne axăm căutările mai mult pe intimitate, să fim înconjurați de cât mai puțini oameni. Iar la un răsărit asta chiar ne-a ieșit pentru că am fost singuri-singurei, spre deosebire de apusul la Angkor Wat.

Am descoperit templul cu ocazia unui apus și am zis că sigur poate fi un candidat bun și pentru răsărit. Ne-am uitat pe hartă să vedem traiectoria celebrelor baloane cu aer cald și a fost adjudecat pentru răsăritul de a doua zi. Ajunși la templul nostru, afară întuneric beznă (pentru că din exces de zel am plecat de la hotel mult prea devreme). Ne-am parcat motocicleta și am început să ne furișăm cât mai sus posibil.

Baloanele cu aer cald care își execută numărul de dans fără emoții

Însă nu ne-am așteptat să fie atât de frig (era jumătatea lunii ianuarie). Nu am creut că o să îmi folosesc geaca de puf aici, dar bine am făcut că am luat-o. Am așteptat și iar am așteptat. Și brusc a început să apară un pâlc de lumină. Și o dată cu el am văzut și primul balon cu aer cald. Urmat de încă unul și încă unul. Înainte să apucăm să ne dezmeticim, zeci de baloane treceau prin fața noastră, ca un marș regizat să ne lase cu gura căscată. Nu îmi dau seama ce ne-a impresionat mai mult – cum încetul cu încetul au prins contur templele de pe câmpie sau jocul baloanelor care au dansat între noi și soare. Cred că de fapt combinația dintre ele este cea care vrăjește.

Uneori soarele înghite baloane cu aer cald

E greu de spus dacă fără baloane răsăritul ar mai fi atât de spectaculos la templele din Bagan (sau sunt eu subiectivă pentru că sunt clar un fan al apusurilor). Dar slavă Domnului sunt destul de mulți turiști dispuși să plătească sume impresionante (peste 300USD de persoană) și care astfel ne oferă o priveliște de neuitat. Chiar dacă nu a fost un răsărit tocmai căduros, tabloul din fața mea cu siguranță m-a ajutat să uit de frig. Nu e chiar așa ușor precum pare să numeri baloanele care acoperă cerul în zori de zi

Magia unui apus

Și pe urmă vine rândul apusului. La apus nu am reușit niciodată să fim singurei, de fiecare dată am ales câte un templu care a atras o mulțime de turiști. Dar asta nu a făcut mai puțin impresionant jocul de umbre din fața noastră. Dacă la răsărit nu puteam să ne luam ochii de la baloane, la apus nu știam în ce parte să ne mai uităm. Pentru că oriunde te uiți câte un templu e înghițit ușor ușor de întuneric. Și contrastul dintre lumini și umbre este cel care reușește să fascineze. Dintre apusurile de la Bagan cred că preferatul nostru este cel urmărit de pe templul Ta Wet Hpaya.

Nu prea putem spune că am fost norocoși în ceea ce privește intimitatea la apus. Dar cu siguranță am avut noroc să surprindem doi tineri călugări budiști jucându-se în jurul templelor. Chiar cred că e imposibil să nu pleci cu imagini fotogenice cu ei doi în preajma ta. Savurau și ei apusul la fel de mult ca și noi.

Atunci când vorbim de Bagan, suntem mereu întrebați ce am recomanda între apus și răsărit. E greu de decis, trebuie să le vezi pe amândouă, chiar de mai multe ori dacă timpul îți permite. Abia pe urmă poți (sau poate nu) să te hotărăști care are votul tău. Noi o să lăsăm pozele să vorbească în numele nostru și să găsescă un verdict în ochii voștri pentru momentul cel mai frumos la templele din Bagan.

Ți s-a întâmplat să alergi după un apus sau după vreun răsărit într-una din călătoriile tale? Să dai din coate, să alergi, să faci tot posibilul să prinzi poza perfectă? Și cu minute înainte de punctul culminant să simți stropi de ploaie pe față? Să te gândești că ploaia tocmai ți-a runita șansa o poză cu un apus perfect? Dar dacă ploaia reușește să transforme apusul mult tânjit în ceva magic? Ei bine, așa am pățit noi la Angkor Wat în Cambodgia.

Îmi este foarte greu să descriu cum este la Angkor Wat. Pentru că este unul dintre acele locuri pe care trebuie să le simți, să le trăiești pe pielea ta. Noi am avut momente când am simțit că plutim într-o poveste sau că ne-am întors în timp. Dar am avut și momente în care am avut impresia că suntem pe vreun platou de filmare de la Hollywood. Însă azi nu o să vă povestesc despre experiența Angkor Wat, ci despre ziua în care am fugărit un apus de soare.

Vezi și: Despre paradisul Raja Ampat

Și totul a pornit de la o conversație stupidă…

Am avut o zi în care ne simțeam obosiți de la atâtea temple. Ochii noștri cereau disperați odihnă (da, Angkor Wat poate fi obositor, o să vă povestesc și despre asta). Așadar, ne-am trezit de dimineață și ne-am propus o zi de relaxare. Ne-am plimbat prin Siem Reap, am făcut masaje (da, am folosit corect pluralul, pentru că au fost mai multe), ne-am relaxat. Ba chiar am făcut și un curs de gătit, unul chiar delicios!

Când relaxarea a atins cote maxime, ne-am așezat să ne răcorim cu o înghețată. Și atunci am realizat că se apropie apusul. Și știam amândoi că mai avem o intrare în complex, deci am fi putut prinde cu ușurință un apus la Angkor Wat dacă ne grăbeam. Dar văzusem pozele de pe internet cu sutele de turiști îngrămădiți și disperați să prindă apusul. Dar totuși, trebuie să vă redau discuția noastră:

– Mai e un pic și apune soarele! I-am spus eu lui Vlad în timp ce savuram înghețata.

– Vrei să mergem să vedem și noi de ce un apus la Angkor Wat e așa faimos?

– Parcă nu aș merge, ai uitat pozele cu turiștii îngrămădiți?

– Mda, ai și tu dreptate. Și mai e și groaznic de cald, iar aici e așa plăcut.

– Și nu are sens să ne agităm pentru maxim jumătate de ora la templu.

– Lasă că nu pierdem mare lucru. Și cred că vine și ploaia!

– Da, clar vine ploaia! Nu are rost. Dar oare am ajunge la timp?

– Nu cred că facem mai mult de 15 minute de aici. Hai să plătim și să căutăm un tuk-tuk!

– Hai grăbește-te că altfel ratăm orice formă de apus! Hai mai repede!

Și uite așa începe aventura!

Ne-am suit instant într-un tuk tuk. I-am spus disperați că vrem să prindem apusul la Angkor Wat. Șoferul, un tânăr simpatic, s-a uitat la cer și a început să râdă. Niște nori furioși amenințau să ne strice planurile. Dar i-am zis să bage viteza că sigur prindem noi ceva, măcar o rămășiță de apus.

Am pornit în trombă și am început toți trei să râdem convinși că mergem degeaba. Eu una nu mă mai puteam opri din râs pentru că am realizat cum în 5 minute am trecut de la “apusul la Angkor Wat e supraestimat” la “hai mai repede că ratăm apusul!”.

Speram și noi să reușim să ajungem la templu înaintea norilor furioși

Am ajuns, vântul deja se întețise considerabil. Șoferul de tuk-tuk ne-a aruncat la intrare și ne-a arătat unde ne așteaptă. Am făcut o poză la intrarea în complex, dar ușor desfigurată pentru că vântul devenise insuportabil (în astfel de situații chiar tânjesc după niște kilograme în plus).

Mă prefăceam că nu văd ce se întâmplă pe cer! Dar am observat însă curcubeul timid

Imediat după ce am făcut poza, norii au cedat nervos. A început o ploaie torențială și până la intrarea în galeria exterioară a templului eram uzi fleașcă. Ne-am adăpostit împreună cu sutele de turiști și am rămas cu gura căscată.

Acel moment în care nu îți vine să îți crezi ochilor

Se pare că unora dintre noi le place ploaie. Si, mai mult decât atât, unii chiar cară umbrele la temple!

Era fascinant să vezi cum se joacă razele soarelui cu lemnul și ne răsfăța cu jocuri de lumini

În fața noastră aveam cel mai frumos apus din viața noastră. Soarele își făcea loc după pătura groasă de nori și ploaia crea o imagine incredibilă. Când ne-am uitat pe partea cealaltă, templul avea altă culoare (templul este îndreptat spre apus, spre vest, și nu spre est), norii îl acoperiseră complet.

Te-ar putea interesa și: 11 Curiozități despre comunitatea Bishnoii

Faimosul Angkor Wat acoperit de nori și de ploaie.

Turiștii se agitau care cum să prindă câte o poză. Ici-colo răsărea câte un călugăr budist ale cărui veșminte colorau peisajul. A fost o poaie aprigă dar scurtă. Astfel, după 15 minute s-a domolit și am putut să ne bucurăm de culorile intense de după ploaie.

Tineri călugări budiști la adăpost

Un călugăr budist în devenire care se ascundea printre pereții templului

Dar chiar dacă a fost o ploaie scurtă, a fost suficientă pentru niște poze magice. Sunt convinsă că dacă ar fi fost un cer senin, nu ne-ar fi impresionat atât de tare. Dar pentru că am trait atâtea emoții și pentru că ploaia s-a jucat cu culorile, acel apus la Angkor Wat ne-a rămas întipărit în minte. Am ajuns la concluzia că în astfel de locuri și de momente, ploaia nu face decât să aducă un strop de magie.

Oh, tu, ploaie măreață!

Prin urmare, ne-am învățat minte să nu mai subestimăm clișeele turistice. Și să ne bucurăm de fiecare moment. Pentru că până la urmă, perfecțiunea e subiectivă. Și în cazul nostru, un apus la Angor Wat a fost perfect tocmai prin imperfecțiunea lui. Ploaia aprigă, norii furioși, vântul puternic și sutele de turiști agitați au fost clar ingredientele unui apus de neuitat.

Am scris zilele trecute despre Ladakh, un loc de vis din India. Acum este timpul sa scriu si despre un alt loc pe care l-am adorat, pur si simplu. Raja Ampat a ajuns pe lista noastră din cauza lui National Geographic. Pentru că o poză dintr-un loc numit Zidul Friwen ne-a făcut să scormonim. Și am tot scormonit până a devenit o obsesie să ajungem în Raja Ampat. Un singur lucru ne ținea în frâu entuziasmul: distanța! pentru că atunci când te uiți la hartă și cauți Raja Ampat te cam ia amețeala. Așa ne-a luat și pe noi, dar am zis să nu ne lăsăm păgubași. Din contră, am decis să ne sărbătorim zilele de naștere din 2017 fix în Raja Ampat.

Cam așa de rău arată Raja Ampat de la depărtare

Un paradis numit Raja Ampat

De când am plecat de acasă am întâlnit două tipuri de turiști – cei care ridicau curioși din sprânceană când auzeau de Raja Ampat și cei care au fost acolo și brusc le sclipeau ochii. În Nepal am precizat unui englez că urmează să ajungem în Raja Ampat și am primit o reacție pe măsură:

„Oh, Doamne! E cel mai frumos loc în care am fost! E magic, e special, e greu de descris în cuvinte!”

Am zâmbit și l-am întrebat ce anume l-a cucerit la Raja.

„Nu știu, pur și simplu e special!”

Și exact asta urma să fie și impresia noastra – un loc special, greu de descris în cuvinte.

În cazul în care te întrebi unde e Raja Ampat, e timpul să te luminez. Raja Ampat este un arhipelag format din peste 1500 de insule și insulițe în provincia indoneziană Papua de Vest. Ce face insulele astea să iasă în evidență este ce se ascunde în apă. E o zonă recunoscută pe plan mondial pentru biodiversitatea sa marină, un fel de Mecca a scufundătorilor. E și un loc al regilor pentru că Raja înseamnă rege și Ampat înseamnă patru – Cei Patru Regi. Conform legendei locale, câte un rege pentru fiecare din cele patru insule mari ale arhipelagului: Waigeo, Batanta, Salawati și Misool.

Cum am ajuns noi în Raja?! Cu multă răbdare, după 3 zboruri (veneam din Filipine și am zburat Cebu – Kuala Lumpur, Kuala Lumpur – Makassar și Makassar – Sorong), o plimbare de 3 ore cu feribotul din Sorong până în Waisai și încă o plimbare de jumătate de oră cu o barcă mică. Dar când ajungi, uiți de orice oboseală, te uiți în jur și nu poți decât să te ciupești, să te asiguri că nu visezi.

Iată-ne în Waisai, portul de unde sunt culeși toți turiștii și duși pe insulițe. Lăsăm feribotul în urmă și fugim să ne adăpostim de ploaie și să îl găsim pe Melki, gazda noastră pe Insula Gam. Melki este cel care se ocupă de Yenros Homestay, casa noastră din Raja. În Raja Ampat ai două variante de cazare: fie stai la un resort, fie optezi pentru un homestay tradițional, de cele mai multe ori reprezentat printr-o căsuță tradițională pe plajă. Noi am ales homestay-ul lui Melki și nu am regretat în niciun moment. Îl reperăm prin mulțimea care se înghesuie sub acoperiș și ne zâmbește liniștit: „Bine ați venit în Raja Ampat! Așa e aici, plouă și iar plouă!”

După o oră reușim să prindem o fereastră printre nori și să ne îndreptăm spre barcă. Înțelegem imediat și de ce a trebuit să așteptăm să se oprească ploaia. Bărcuța noastră nu are niciun fel de acoperiș și probabil că nu am fi ajuns la mal decât înot. O scurtă sesiune de echilibristică și suntem în barcă, pregătiți de drum. Eu am altă preocupare însă, nu știu cum să bag mai repede mâna în apă să văd dacă zvonurile despre temperaturile ridicate ale apei sunt adevărate. Oh, da! E fix ciorbă apa, mai caldă decât temperatura aerului!

Insulele încep să își facă apariția

Pornim spre Insula Gam și parcă dăm drumul unui vis. Norii par că au coborât din înălțimile lor, par atât de joși încât pot fi atinși. Apa este atât de calmă încât avem impresia că suntem pe un lac și nicidecum pe ocean. Cerul se oglindește și ne creează iluzii optice. Vedem niște păsări ciudate în zare. Dar care au o mișcare nefirească și parcă plutesc. Da, ochii ne joacă feste. Nu sunt păsări, sunt chiar delfini! Comitetul de primire în paradisul Raja Ampat.

Vezi și: 11 Curiozități despre comunitatea Bishnoii

Localnici gonind într-o bărcuță vitezomană

Să curgă robinetul cu vise!

De jur împrejurul nostru avem insule. Una mai verde decât cealaltă! Din când în când, din verdeață răsare câte o plajă timidă. Dar cu nisip alb ș palmieri pe fundal. Așa ne-a întâmpinat și plaja noastră, plajă care ne va fi casă în zilele următoare. Barca încetinește și virează ușor spre plajă. Gata, am ajuns! Cobor privirea în apă și nu îmi vine să cred cât de clară este. Doar că nu îi văd fundul nisipos, ci multitudinea de corali și pești care se ascund. Acum înțeleg de ce ni s-a explicat că viața noastră va depinde de flux și reflux. Coralii sunt atât de aproape de mal încât pentru a putea înota pe deasupra lor trebuie ca nivelul apei să fie ridicat.

Plaja noastră timidă de pe Insula Gam

Bărcuța noastră se înfige curajoasă în nisip. Sărim încrezători pe pătura albă și fină și nu știm în ce parte să ne uităm. Verdictul este evident: am ajuns în paradis! Trecem de palmierii de pe plajă și vedem căsuțele tradiționale. Aici urmează să ne petrecem următoarele zile, într-o căsuță modestă la câțiva pași de plajă, cu sunetul valurilor mereu pe fundal.

Asta înseamnă pentru noi o plajă perfectă

Colibe tradiționale pe Insula Gam

Ne dăm seama imediat că timpul va trece mai greu în zilele următoare. Pentru că e totul atât de liniștit încât chiar ai impresia că totul se derulează în fața ta cu încetinitorul. Nu avem tragere să facem nimic, ne lăsăm învinși de vraja Raja Ampat. Ne abandonăm bagajele și așteptăm momentul meu preferat – apusul! Și exact așa cum mă așteptăm, aici apusurile nu au cum să te dezamăgească. Ne așezăm liniștiți pe plajă și nu putem decât să ne uităm la jocul de culori al cerului. Din când în când câte o pasăre colorată trece pe deasupra noastră și își anunță prezența cu sunete înalte. Închidem ochii și respirăm adânc! Deci așa miroase în paradis!

Dacă m-ai fi întrebat acum un an cine sunt Bishnoii sau m-ai fi pus să îți spun o frază despre ei, probabil că tot ce aș fi putut reuși ar fi fost “Unii de prin India”. Pentru că trebuie să recunosc, cam atât știam despre ei.

Pe urmă am dat de cartea Oamenii Copacilor (People Trees), despre care ți-am povestit, iar acolo este menționată o poveste impresionantă despre acest popor. Având în vedere că Bishnoii sunt originari din Rajasthan și noi am fost pe acolo când ne-am aventurat în India, mi-am zis că e cazul să aprofundez subiectul, să nu fiu turistul ignorant.

Și așa am descoperit un popor incredibil, cu o religie care îmbină precepte religioase cu învățături ecologice. Bishnoii, sau oamenii care îmbrățișează copacii, exemplifică o religie bazată pe grija față de natură. Așa că, doamnelor și domnilor, vă prezint bishnoii prin 11 curiozități despre ei.

Citește și despre: Ladakh – Un loc de vis din India

Cine sunt bishnoii?

• Bishnoii sunt o comunitate din India care trăiesc preponderant în statele Rajasthan, Haryana, Punjab și Uttar Pradesh. Sunt renumiți pentru faptul că au reușit să se adapteze condițiilor crâncene ale deșertului Thar. Sunt un exemplu perfect pentru a ilustra ideea că biodiversitatea deșertului arid al Rajasthanului poate fi prezervată nu prin izolarea oamenilor ci prin participarea activă a acestora;
• Liderul spiritual al bishnoilor este Guru Jambheshwar (născut în 1451) care la vârsta de 34 de ani a avut o viziune puternică – a văzut cum oamenii distrug mediul lor înconjurător. Pornind de la această viziune, a decis că era timpul pentru schimbări, era timpul că oamenii să înțeleagă că trebuie să protejeze mediul înconjurător;
• Guru Jambheshwar este considerat o reîncarnare a zeului hindus Vishnu. Este interesant de observat că bishnoii nu au idoli sau statui care să întruchipeze zeii în temple, spre deosebire de templele hinduse care sunt pline de astfel de obiecte.
• Bishnoi înseamnă de fapt poporul celor 29 de legi (Bish = 20, Noi = 9). Religia bishnoilor se bazează pe cele 29 de legi enunțate de Guru Jambheshwar.

Care sunt preceptele religioase ale bishnoilor?

Cele 29 de legi se împart în:

• Legi despre protejarea animalelor și a copacilor (aici se include interzicerea uciderii animalelor, protejarea oricărei forme de viață și interzicerea tăierii copacilor);
• Legi despre comportamentul social – printre altele, bishnoii trebuie să fie puri, să nu mintă, să nu îi critice pe alții;
• Legi despre igiena personală și sănătatea fiecăruia – aici trebuie să îți subliniez faptul că bishnoii trebuie să bea numai apă filtrată, să facă baie zilnic (asta ar trebui să se implementeze în toate religiile), să nu fumeze sau să bea alcool, să nu mănânce carne;
• Legi despre viața spirituală – de exemplu, să practice focul ritualic numit havan despre care bishnoii spun că ajută la curățarea mediului înconjurător, să țină post;

Guru Jambheshwar a rostit și șase reguli pentru a evita violența. Acestea interzic sacrificiul animalelor, protejarea animalelor pădurilor și (preferata lui Vlad) punerea creaturilor apelor înapoi în apă pentru a le salva viețile. De asemenea Bishnoii trebuie să se asigure că bălegarul folosit drept combustibil nu are nicio vietate pe el și care ar putea arde;
Templul sacru al bishnoilor este Mukam (la 80 de km de orașul Bikaner din statul Rajasthan India);

Povestea lui Amrita Devi

Cea mai celebră poveste a bishnoilor este cea a lui Amrita Devi – o tânără care și-a sacrificat viața pentru a salva de la tăiere copaci kejri (copacul simbol al statului Rajasthan). Când aceasta a văzut că soldații trimiși de Curtea din Jodhpur doreau să taie copaci pentru lemnul acestora, s-a dus și a îmbrățișat un copac. Soldații nu s-au lăsat intimidați de gestul eroic al fetei și au omorât-o odată cu tăierea copacului pe care ea îl îmbrățișa. Gestul ei i-a încurajat și pe alți bishnoi care au alergat să îmbrățișeze fiecare câte un copac. Până să se dea ordinul de oprire a tăierii copacilor, 363 de Bishnoi și-au sacrificat viața. De la această poveste bishnoii au fost numiți cei care îmbrățișează copacii.
Copacul Khejri din Rajasthan

Gesturi eroice precum cel al Amritei Devi se regăsesc și în zilele noastre. În 2001, un bărbat Bishnoi și-a pierdut viața încercând să apere o căprioară
Grija Bishnoilor pentru animale se remarcă și prin gesturi care pentru societatea occidental pot părea ciudate – cum ar fi alăptarea unui căprior pentru a-i salva viața;
Dragostea Bishnoilor pentru natură și grija lor pentru mediul înconjurător au demonstrat ecologiștilor că uneori prezența și intervenția oamenilor pot fi benefice pentru natură.
Peticele de verdeață nu sunt ceva S.F. în satele de bishnoi, în ciuda terenului deșertic.

Cam așa se derulau 90% dintre conversațiile cu prietenii noștri și persoanele care ne întrebau unde anume în India vrem să mergem. Restul de 10% erau reacții de genul „Doamne, dar de ce în India? Nu vă ajunge sărăcia de la noi?” sau „De ce să mergeți în mizeria aia?” sau și mai desele „Aoleu, o să veniți cu toate bolile posibile de acolo!” Toată lumea avea o părere formată despre India, toată lumea știa povești care mai de care mai înfricoșătoare din tărâmul mistic indian.

Ei bine, nu o să mă concentrez pe minoritatea cu prejudecăți ci pe cei care rămâneau ușor bulversați când le spuneam cuvântul magic Ladakh. Poate te întrebi cum am aflat noi de Ladakh? Simplu – dintr-un interviu cu Dalai Lama la care m-am uitat cu totul întâmplător și în care a menționat Ladakh ca fiind locul perfect pentru descoperirea budismului tibetan așa cum nu mai e în Tibet. Instant am pus filmulețul pe pauză și am bagat o căutare pe Google să văd unde mai exact e acest Ladakh. L-am reperat și a fost dragoste la prima fotografie! Am știut că acolo trebuie să ajungem.

Cineva chiar a avut inspirație când a creat munții ăștia!

Cred că aș putea scrie întruna despre Ladakh (ceea ce probabil că voi și face). Pentru că este cu adevărat un loc magic și nouă ne-a oferit de departe cea mai frumoasă experiență pe care am trăit-o vreodată. Dar o să încerc să te introduc treptat în acest tărâm ireal.

M-am gândit să scriu un articol informativ, să afli măcar un pic despre ce este de fapt Ladakh. Sunt convinsă că toate pozele și poveștile nu vor fi suficiente ca să te fac să înțelegi de ce nouă ne-a intrat pe sub piele atât de rău – și sinceră să fiu nu cred că va mai ieși vreodată de acolo. Însă voi incerca să te fac și pe tine să te îndrăgostești de acest loc.

Unde e Ladakh?

Bănuiesc că dacă spun Kashmir încep să dau la o parte vălul de ceață. Când te uiți la harta Indiei o să observi că extremitatea nord-vestică – înghesuită între vecinii Pakistan și China (Tibet) – este atribuită statului Jammu și Kashmir. Poate ai auzit de Kashmir datorită țesăturii care îi poarta numele, lâna fină obținută din caprele care mișuna prin zona aceasta și prin Tibet. Acest stat are o autonomie specială și este motivul unor conflicte teritoriale aprige între India, China si Pakistan.

Jammu și Kashmir este împărțit în trei regiuni: Jammu, Kashmir și Ladakh. Și uite așa am ajuns și la localizarea Ladakh-ului. Ladakh este de fapt regiunea cel mai puțin populată din cele trei, și istoria și cultura sa o apropie mai mult de Tibet decât de India. De fapt, după limba ladakhi, limba tibetană este a doua limbă vorbită în zonă. Și sinceră să fiu, noi nu ne-am simțit deloc în India când am fost în Ladakh. Nu a fost niciun element care să ne facă să ne gândim la India, la cultura indiană sau la religia hindusă. Este o regiune incredibilă strvită între munți impunători, voinicii Karakorum la nord și vedetele Himalaya la sud. Cu priveliști demne de National Geographic și cu o cultură fascinantă, regiunea Ladakh este cunoscută și ca tărâmul trecătorilor înalte.

Principalele orașe din Ladakh sunt Leh și Kargil, Leh fiind însă fosta capitala a regatului Ladakh. Este un oraș mic la o altitudine impresionantă de 3.500m și cu o populație de aprox. 27.000 oameni.

Cum ajungi in Ladakh?

Ladakh este unul dintre acele locuri în care chiar ți-aș recomanda să savurezi drumul până la destinație. Și o să îți explic și de ce. În primul rând, Ladakh este accesibil cu mașina/autobuzul/jeepul/motocicleta din iunie pânî pe la mijlocul lunii octombrie. Faci în jur de două zile din Manali (oraș în statul Himachal Pradesh de unde se pleacă spre Ladakh) până în Leh.

În caz că te întrebi de ce nu poți să mergi și în celelalte luni, trebuie să știi că drumul este plin de trecători la niște altitudini amețitoare, plin de serpentine și presărat cu priveliști de vis. Relieful pe care îl strabate drumul îl face vulnerabil în fața avalanșelor și numărul acestora nu este unul tocmai mic. Cu toate acestea, în Leh nu am întâlnit turist care să nu ne povestească despre faimosul drum Manali-Leh. Ca să nu te oftici și tu ca noi când auzeam atâtea laude aduse unui drum, îți sugerăm să alegi varianta aceasta și nu cea rapidă, clasicul avion.

Din păcate, noi a trebuit să alegem varianta cu avionul pentru că nu aveam suficient timp ca să ne bucurăm de o călătorie cu mașina sau cu autobuzul până acolo. Sunt zboruri zilnice între Delhi si Leh, însă doar trei companii aeriene operează pe această rută. Noi am savurat fiecare minut din zborul până în Ladakh și chiar dacă nu a durat două zile, ne-a ținut cu gura căscată.

Când să te duci în Ladakh?

Eu ți-aș recomanda să mergi… Acum! Din păcate, Ladakh nu e tocmai o destinație în care sa te poți răsfăța pe parcursul întregului an. Lunile recomandate sunt cele de vară și toamna timpurie, respectiv din iunie și până în octombrie. Noi am fost la sfârșit de septembrie – început de octombrie și, într-adevăr, foarte multe restaurante și pensiuni se pregăteau să închidă.

Cu toate acestea, există o rută celebră de trekking în Valea Zanskar numită Chedar. Este o drumeție foarte dificilă și i se mai spune și Drumeția Râului Înghețat. Pentru că are loc în timpul iernii pe râul înghețat Zanskar. Durează cel puțin o săptămână și implică temperaturi care îți îngheață și sufletul. De asemenea, nu există cabane pe traseu, întreaga perioadă se doarme în cort și în peșteri.

Fețe de oameni fericiți în drumeție prin Ladakh

Cum să obții viza pentru Ladakh?

În momentul în care am specificat la ambasada Indiei din București că vom merge în Ladakh, brusc am captat atenția tuturor și persoana care se ocupa de dosarele noastre le-a pus deoparte, a dat un telefon în dulcele grai indian din care nu am înteles nimic și ne-a spus cu o mină serioasă să revenim a doua zi pentru un interviu cu domnul consul. Domnul consul a ridicat din sprâncene și ne-a cerut dovada că mergem în tur organizat, ca să îi demonstrăm că acolo vom avea un ghid. În plus, a cerut și autorizarea ghidului nostru.

Nu a fost tocmai ușor să obținem documentația din Ladakh, din simplul motiv că acolo internetul moare uneori cu zilele. Dar într-un final, am reușit să o obținem și după două săptămâni am primit viza. Nu este un tarif special pentru Ladakh, procedura este aceeași ca pentru oricare alt stat din India, însă trebuie să faci dovada că acolo vei fi însoțit de un ghid.

Nu lăsa o amărâtă de viză să te țină departe de asemenea peisaje

Cum stai cu sănătatea în Ladakh

Noi nu ne-am facut niciun vaccin pentru Ladakh. Am fost însă sfătuiți să avem vaccinurile pentru hepatită – dar asta iți va spune imediat orice doctor atunci când pronunți India. Noi le aveam făcute, așa că nu a trebuit să ne mai înțepăm. Din fericire, nu am avut probleme de sănătate și nici nu am auzit astfel de cazuri. Cui îi este frică de țânțari poate să stea liniștit pentru că nu există țânțari atât de sportivi încât să ajungă la altitudinea aceea.

Răul de înălțime – este o afecțiune extrem de periculoasă și complet imprevizibilă. Poate să te afecteze indiferent de cât de sportiv ești, nu are legatură cu numărul de ore petrecute săptamânal făcând sport. Noi citisem prea multe povești triste pe internet despre ceea ce înseamnă răul de înălțime și am plecat cu pastile de acetazolamidă la noi. Se pare că acestea sunt recomandate în cazul în care te confrunți cu această afecțiune. Părerile sunt însă împărțite cu privire la cum să le iei. Sunt opinii care spun că trebuie să le iei preventiv, înainte să ajungi la înălțime, iar altele spun că sunt destul de puternice și cu efecte adverse numeroase și prin urmare să nu le iei decât când încep să apară simptomele.

Cum am reușit noi să ieșim câștigători în lupta cu răul de înălțime? Am petrecut prima zi în Leh lenevind la maxim. Nu am făcut absolut nimic în afară de a bea o tonă de apă. Se recomandă să te hidratezi pentru că apa ajută la evitarea răului de înălțime și ajută organismul să se obișnuiască mai repede cu altitudinea. Noi am băut fiecare câte 6 litri de apă în prima zi și minim 3 litri în zilele următoare.

Ladakh Kashmir India

Cu asemenea frumuseți la altitudine, cu siguranță nu vrei să ai probleme cu răul de înălțime

Din fericire, noi nu am avut niciun simptom. Singurul lucru pe care l-am simțit a fost o senzație ciudată în prima zi. Ne era foarte greu să ne mișcăm și oboseam și după 50 de metri de mers lent. A doua zi ne-a fost mai ok și a treia zi puteam să și alergăm ușor. Sfatul meu este să nu te joci cu sănătatea ta, să iți lași cel puțin prima zi pentru acomodare și să îți asculți corpul.

Și totuși… De ce să mergi în Ladakh?

Eu aș întreba de ce să NU mergi în Ladakh. Dacă iubești muntele, dacă vrei să vezi cum e să rămâi surprins de peisaje ireale de fiecare dată când întorci privirea, dacă vrei să descoperi ce înseamna budismul tibetan, dacă vrei să fii înconjurat de oameni blânzi și calzi, daca vrei sa tragi un ochi în bucătăria tibetană extrem de delicioasă, dacă vrei să descoperi o cultura fascinantă… Dă o fuga până în Ladakh! Te asigur că nu o să îți pară rău.